După orele muncite şi pe timp de weekend, am simţit nevoia să evadez puţin spre o zonă liniştită cu aer curat şi fără zgomotul creat de oraş şi de oameni. Ca de obicei am petrecut mai mult timp în trafic decât în locul de care vă vorbeam, dar bineînţeles că trăind în România şi lovindu-te de aceeaşi problemă veche legată de inexistenţa unei infrastructuri funcţionale, ajungi să te resemnezi şi cu asta, aşa cum eşti nevoit să o faci şi cu multe altele.

Traseul Piteşti Câmpulung Muscel, e cunoscut de toată lumea ca fiind traseul veşnicelor semafoare semnalizatoare de „Zonă în lucru”. Aşa că, cu rabdarea la purtător şi cu nefericita constatare că în România nu s-a schimbat nimic în ultimii zeci de ani şi nici pe viitor nu se întrevăd luminiţe la capătul tunelului, am ajuns în Câmpulung. Destinaţia era pârtia de schi Măţău. Acum ceva timp auzisem de ea şi cum iarna bate la uşă, imi doream să ştiu cum se poate ajunge acolo. La finele verii şi cu drepturile depline ale toamnei, am găsit un loc însorit cu platforma încă verde şi o oază de linişte ce oferă un peisaj de vis. Mi-am propus ca iarna asta să vizitez pârtia şi să-mi exercit talentul de schior începător, pe ea.

Pe drumul de întoarcere nu aveam cum să nu remarc abundenţa pomilor fructiferi, aflaţi în fiecare curte de om gospodar. Mi-a atras atenţia în mod special, un măr cu mere în pârg, mere româneşti, netratate, nestropite şi lăsate să se dezvolte în voia şi în ritmul lor. Am oprit maşina pe marginea drumului şi am vrut să fur un măr, n-am facut-o, ştiam că etic vorbind era mult mai frumos să cer voie gospodarului ce-l avea în proprietate. Dar cu toate astea, gândul că n-am facut-o m-a bântuit până acasă.

Aşa mi-am amintit de frumoasa mea copilarie petrecută la bunici, oamenii pe care i-am iubit cu tot sufletul meu. mi-am amintit de verile cand săream gardul la vecinii din faţa casei şi furam delicioasele pere cu miez roşu. Bunica, draga de ea, mă ţinea de şase şi-mi spunea să le iau şi mai verzi că le coace ea în grâu. Stia mămăiţa mea dragă cât de mult îi placeau nepoţelei ei rebele şi moţate, perele vecinilor.

Vă voi povesti vreodată peripeţiile frumoasei mele copilării, cu lipsuri materiale ce-i drept, multe lipsuri materiale, dar cu abundenţă afectivă, cu îmbrăţişări şi alint, cu grija bunicii pentru picioarele mele veşnic reci indiferent de anotimp, cu „îmbracă-te mamă că răceşti”, cu nestăvilitul şi necontenitul meu dor de ei, dor ce mă seacă mai ales în momentele în care îmi voi mai propune să fur un măr.